Pentru generațiile care au trăit gloria sportului arădean, numele Strungul Arad nu trezește doar nostalgie, ci și un sentiment de pierdere profundă. Această echipă a fost, cândva, nu doar un club, ci un adevărat simbol al handbalului românesc, o dovadă vie că Aradul putea concura la nivel național și chiar să aspire la excelență.
Istoria echipei de handbal Strungul din Arad
Sprijinită de Întreprinderea de Strunguri Arad, echipa a evoluat cu o pasiune rar întâlnită și o determinare exemplară, reușind performanțe care au scris istorie în sportul arădean. Fondată în anii ’70, într-o perioadă de glorie a industriei românești, Strungul Arad s-a ridicat pe umerii unor jucători nu doar talentați, ci și dedicați trup și suflet acestui sport.
Handbalul era atunci mai mult decât un sport în România – era o pasiune națională. În acest context efervescent, Strungul Arad a devenit rapid emblema sportivă a orașului, un motiv de mândrie pentru toți arădenii.
În anii ’80, numele Strungul Arad inspira respect și chiar teamă adversarilor. Promovarea în Divizia A a reprezentat nu doar o reușită sportivă, ci și un moment de glorie pentru întregul oraș. Duelurile memorabile cu Politehnica Timișoara sau Dinamo București erau evenimente care opreau, practic, viața orașului pentru câteva ore. Echipa era admirată nu doar pentru talentul individual remarcabil, ci și pentru spiritul de sacrificiu și unitatea care o caracterizau.
Jucători importanți, meciuri memorabile și reușite
Strungul Arad a dat handbalului românesc sportivi excepționali, dintre care Titi Ionescu rămâne poate cel mai emblematic. Cu 14 ani petrecuți în prima ligă, Ionescu nu a fost doar un jucător strălucit, ci și un mentor pentru generațiile care au urmat – un adevărat far călăuzitor pentru handbalul arădean.
Sezonul 1988-1989 rămâne înscris cu litere de aur în istoria sportului local. Promovarea în Divizia A nu a fost doar o performanță sportivă, ci un fenomen social care a unit orașul sub culorile echipei. Rivalitățile cu echipele din vestul țării aveau intensitatea unor derby-uri istorice, iar confruntările cu giganții bucureșteni reprezentau adevărate teste de caracter pentru handbaliștii arădeni.
Dispariția echipei – o rană încă deschisă
Tragedia Strungului Arad este cu atât mai dureroasă cu cât a fost lentă și previzibilă. Odată cu declinul industrial al țării, suportul financiar s-a diminuat dramatic, iar echipa a fost, efectiv, abandonată. Este revoltător cum, în loc să se găsească soluții alternative, s-a permis dizolvarea treptată a unei entități sportive care făcuse atât de mult pentru identitatea orașului. Infrastructura sportivă, cândva mândria Aradului, a fost lăsată să se degradeze, simbolizând perfect indiferența autorităților față de patrimoniul sportiv local.
Eșecul administrației locale – o lecție neînvățată
Dispariția Strungului Arad nu este un accident istoric, ci rezultatul direct al lipsei cronice de viziune a administrației locale. În timp ce alte orașe din România și-au protejat cu înverșunare echipele de tradiție, la Arad sportul a fost tratat ca o cheltuială inutilă, nu ca o investiție în identitatea și coeziunea comunității.
Este revoltător cum, an după an, autoritățile au găsit fonduri pentru proiecte discutabile, dar niciodată suficienți bani pentru a salva o echipă care adusese atâta bucurie și mândrie orașului. Lipsa unei strategii coerente pentru susținerea handbalului arădean este o pată pe conștiința tuturor administrațiilor care s-au succedat după 1990.
Ce ar fi putut fi și nu este – o perspectivă amară
Astăzi, handbalul arădean supraviețuiește precar prin câteva inițiative locale demne de apreciat, cum ar fi CSȘ Gloria Arad sau HC Beldiman. Dar comparația cu ce a fost cândva este dureroasă. Tribunele care vibrau la fiecare meci al Strungului sunt acum tăcute, iar generații întregi de copii arădeni cresc fără modele sportive locale.
În alte orașe, cu administrații mai vizionare, echipele de tradiție au devenit centre de excelență care produc campioni și mențin vie flacăra sportului. La Arad, Strungul a rămas doar o poveste nostalgică, o amintire care se estompează odată cu trecerea timpului – un simbol pierdut al unui oraș care pare să-și fi uitat valorile sportive.