Pe la sfârșitul secolului XIX, Aradul a cunoscut o efervescență industrială semnificativă, iar frații Neumann, Adolf, Eduard și Daniel, au jucat un rol esențial în această transformare. Deja cunoscuți pentru fabrica lor de spirt și drojdie, înființată în 1884, ei au pus bazele Industriei Textile Arădene (ITA) în 1909. Meritele lor deosebite pentru economia Imperiului Austro-Ungariei le-au adus recunoașterea sub forma titlului de baroni, acordat de însuși împăratul Franz Iosif.
ITA (cunoscută ulterior și consacrată în memoria colectivă națională drept UTA – Uzina Textilă Arad) a devenit rapid o forță industrială majoră, situată la colțul nordic al promenadei Corso, unde se ridica un palat impozant cu două etaje și o sală de bal, cunoscut sub numele de „Neumann”.
Fabrica a fost una dintre cele mai moderne și mai mari din țară, fiind renumită pentru producția sa de mătase, o premieră națională la acea vreme. Alfred Neumann, fiul lui Adolf, a adus inclusiv meșteri țesători din Silezia cehă, contribuind astfel la consolidarea reputației ITA.
Prosperitate și inovație sub umbrela capitalismului și a comunismului
Succesul ITA a continuat să crească, atingând un profit de peste 7 milioane de lei în 1938. Totodată, un aspect demn de a fi menționat este acela că Francisc Neumann, fiul lui Alfred și nepotul lui Adolf, a demonstrat o viziune socială remarcabilă, construind un cartier de locuințe pentru salariați, o grădiniță și un teren de fotbal.
Apoi, în anul 1948, instalarea comunismului în România a dus la începutul unei noi perioade pentru Uzina Textilă Arad, odată cu naționalizarea acesteia. Însă, chiar și sub regimul comunist, fabrica a reușit să își mențină statutul de lider în industria textilă românească. În anii ’70, UTA era singura fabrică din țară care producea catifea reiată și a doua care avea linii de producție pentru prosoapele din frotir, asta în timp ce materialele pentru lenjeriile de pat fabricate la Arad erau apreciate și căutate, nu doar la nivel național ci și în țările vecine.
În această perioadă, sute de tineri veniți din toate colțurile țării veneau pentru a învăța meserie și pentru a se perfecționa la Liceul Textil din Arad – loc în care și rămâneau, având în vedere cât de dezvoltată și ofertantă era această ramură a industriei textile.
Astfel, în decembrie 1989, la UTA erau aproape 8.000 de angajați!
Chiar și după Revoluție, UTA a continuat să producă o gamă largă de articole textile de înaltă calitate, apreciate atât pe piața internă, cât și pe piețele externe. Cu toate acestea, managementul defectuos a transformat treptat succesul în declin.
Privatizarea din 1999 a picat ca o ultimă lovitură, noii proprietari fiind lipsiți de viziune și dorință de a investi, au condamnat fabrica la o moarte lentă și dureroasă.
În loc să se adapteze la realitățile economiei de piață, conducerea a preferat să se bazeze pe vechile metode centralizate. Directorii, lipsiți de viziune economică, așteptau ca Bucureștiul să le dicteze strategia, în timp ce produsele fabricii se acumulau în depozite și ajungeau să fie vândute pe piața neagră.
Sindicatele, în loc să apere interesele muncitorilor, au colaborat cu conducerea defectuoasă. Scandalurile legate de furtul și vânzarea ilegală a produselor fabricii nu au dus la nicio acțiune concretă din partea autorităților.
Statul, prin FPS (Fondul Proprietății de Stat), deținea majoritatea acțiunilor la UTA, dar nu a făcut nimic pentru a salva fabrica de la faliment. Ignorând sesizările legate de corupție și managementul defectuos, FPS (împreună cu administrația locală) a ratat oportunitatea de a revitaliza o fabrică cu un potențial enorm.
În cele din urmă, UTA a fost nevoită să declare falimentul, cu datorii de zeci de miliarde de lei.
Iar cei mai interesați de profitul rapid decât de salvarea fabricii, au transformat UTA într-o victimă a lăcomiei și incompetenței. Ajungând la concluzia că terenul pe care se afla fabrica valora mai mult decât întreaga platformă industrială, au decis să o sacrifice pe altarul profitului.
Buldozerele au ras de pe fața pământului fostul mamut industrial, transformând un simbol al prosperității Aradului într-o “grămadă “ de blocuri înghesuite și niște resturi de hale închiriate pe bucăți. Distrugerea a devenit oricum o artă la Arad, iar eșecul salvării UTA a constituit încă o dovadă clară a lipsei de viziune și a incompetenței celor care au avut factorul decizional în mână…